Apel la intoleranţă combătut cu bancuri

foto: moa/Panasonic DMC - FZ 18

Am remarcat inscripţia pe un zid din centru. Aşa frustă şi irefutabil-benign-naivă cum e, mi-a adus aminte de un banc (un banc bun, nu orice ştift!) povestit, pe email, de un prieten din Cluj, actualmente teaching assistant la o universitate americană de top. Îl redau ca atare (cu accent ardelenesc cu tot):

Era odată un drujbist. Şi încercând el să se suie în vârful unui brad înalt ca să taie o crăcuţă, hopa: cade. În cădere, vâjjjjj, crengile îi rup o ureche. Jos, mergea drujba şi, vâjjjjjj, îi zboară şi ailaltă ureche. Le ia Feri, că Feri îl chema şi era ungur, le pune în pungă şi merje la doctor. "Domnu' doctor, domnu' doctor, uite urechile". Doctoru' zice: "Feri, da' astea-s putrezite, măi, de ce nu le-ai pus lângă nişte gheaţă? Uite, sunt praf, nu le mai pot lipi la loc". "Da' domnu' doctor, nu s-ar putea găsi o soluţie? Cum să merg eu acasă, cu găurile astea?" "Măi, cum să zic... Ar fi ceva... Am două urechiuşe în congelator, da' ele-s mai mici, aşa...şi rotunde... Ce mai, îs urechi de femeie?!" "Orice, domnu' doctor, numa' să am un lob, că mai dau părul pe margini, mai fac o freză... Să nu fie lipsă, acolo." Bun. Îi coase doctorul urechiuşele şi după două săptămâni vine Feri la control.
- Ceva probleme? Că de sudat îs sudate, nu supurează...
- Domnu' doctor, cum să zic, nu ştiu dacă-i problemă, da'...

- Spune, Feri.

- Domnu' doctor, înainte nu prea auzeam tot. Acuma, de când mi le-aţi pus, aud mult mai bine. Adică aud tot, da' nu înţeleg nimic.